ChristianTour | blogCâte un drum spre fiecare vis

Imi vine greu să înțeleg ce se petrece astăzi în țara pe care am vizitat-o în urmă cu peste 10  ani, moment în care am cunoscut o ITALIE ca o carte larg deschisă spre lecturare oricărui împătimit carpato-danubiano-pontic de a-și afla obârșia încrengăturii de neam.

Evadat pentru prima dată în viață din spatele cortinei de fier a lagărului socialist, spre lumea liberă, în scop turistic, aveam să trăiesc momente fără valențe de comparație.

Este drept că șirul plăcutelor emoții s-a orânduit mult mai târziu de la trecerea peste graniță pe podul peste Dunăre de la Porțile de Fier. Și acest lucru deoarece mai nimic nu te făcea să crezi că ești în altă țară cu alt potențial uman și altă organizare economico- socială. Sătucuri mici și izolate, gări sau halte lăsate parcă în părăsire, terenuri parțial lucrate sau puțin îngrijite.

Adevăratul impact avea să se producă însă în momentul intrării în Belgrad, fosta capitală a fostului stat federativ Jugoslavia. Mă simțeam întradevăr în altă lume. Nu tu cozi la buticuri și magazine, nu oameni cu sacoșe, cu plase, cu papornițe sau chiar cu saci de pâine alergând spre tramvaie sau autobuze pentru a prinde trenurile care să-i ducă în satele din împrejurimi, așa cum la noi devenise demult un sport național.

Acompaniat de soție, la rândul ei la fel de plăcut surprinsă atât de liniștea și ordinea ce domneau în oraș precum și de amabilitatea oamenilor care mai de care bucuroși a-ți da un sfat o îndrumare o lămurire pentru o bună orientare, am cutreierat prin centrul orașului și pe străzile adiacente până spre seară când urma să ne instalăm în trenul ce avea să ne transporte spre locul de destinație, Italia.

In tren, sârbii urcau din stație în stație cu bagaje în care transportau tot felul de produse agricole și animaliere pe care urma a le desface pe pițele italiene, ca la ei acasă, atât pentru
a-și rotunji sumele de lire din portofele cât și pentru procurarea altor produse industriale necesare vieții de zi cu zi. Din discuțiile pe care le purtau, când în sârbă când în italiană, se putea deduce că asemenea deplasări peste graniță erau făcute cu regularitate fără niciun fel de restricții. De altfel, la mijitul zorilor când am trecut granița dintre cele două țări, controlul grănicerilor s-a rezumat la o sumară verificare a documentelor de identitate și de călătorie, cu mulți dintre călători aceștia făcând schimb de amabilități, semn că deja se cunoșteau.

Personal, nu mai simțeam nici eu acea strângere de inimă care mă stăpânise în momentul plecării de acasă, drept tribut al unei fantasmagorice caricaturizări a lumii capitaliste de care avusesem parte pe tot parcursul procesului instructiv-educativ din școală.

La Trieste ne-am îmbarcat în trenul cu destinația Roma, cetatea eternă presărată pe cele șapte coline. Totuși nu am rezistat tentației de a face mai întâi un popas în inegalabilul oraș lagunar Veneția, fosta renumită capitală a nu mai puțin recunoscutei republici cu același nume în care trona în voie sfatul Dogilor; nu când am poposit noi acolo ci în timpuri de demult apuse. Și totuși parcă nimic nu se schimbase sub mărșăluirea destulelor secole de la atestare.

Pe canalele care brăzdează uscatul în lung și în lat și ale căror unduiri de ape mângâie zidurile clădirilor adânc pivotate în adâncuri, chipeșii gondolieri își plimbau în toate sensurile pe firul apei turiștii amatori de astfel de desfătări fără însă a se mai întrece în fredonarea canțonetelor care altă dată răsunau în tot orașul spre încântarea vizitatorilor și nu mai puțin a perenilor trăitori pe uscatul dintre ape.

Am pășit cu emoție pe Puntea Suspinelor, traseu ce traversează canalul de la Palatul Dogilor la închisoarea de pe malul opus în care își aflau sfârșitul condamnații la moarte sau la detenție pe viață. De altfel, conform unor legende, botezul și l-a căpătat de la suspinul condamnaților care trecuți din camerele de interogare ale palatului spre închisoare contemplau pentru ultima dată în libertate, de la înălțimea punții, mirifica imagine a orașului.

După traversarea canalului, atrași de varietatea magazinelor ce flancau îngustele străduțe pe ambele părți și pe toată lungimea lor, ne-am încântat privirea cu nemaiîntâlnita bogăție de exponate din cochetele vitrine ce ne-au eclipsat pur și simplu. Inimaginabila ofertă etalată de acestea începea de la simple suveniruri ieftine și tuturor accesibile pentru a ajunge la produse semi-industriale și artizanale de certă valoare, multe unicate, meșteșugite de creatori de renume. În toată această panoplie, la loc de mare atenție și întru îndelungă contemplare și apreciere se aflau bijuteriile din aur masiv sau filigranat, de peste 18 carate, precum și obiecte de decor sau uzuale din renumitul cristal de Murano. La drept vorbind, oferta avea darul satisfacerii tuturor exigențelor în funcție numai de plinătatea portofelului fiecărui purtător.

În fuga timpului și pe nesimțite am ajuns întro deschidere, parcă fără margini, începând de la malul apei și pierzându-se în umbra uscatului. Am aflat repejor că ne aflam în inconfundabila Piața San Marco, străjuită de Palatul Dogilor și Basilica San Marco, construcții ale căror dantelării arhitecturale nu pot fi puse în adevărata lor valoare decât de explicitările unor specialiști bine inițiați în domeniu, mie rămânându-mi doar plăcerea contemplării acestor nestemate și bucuria de a mă fi aflat personal, în acel moment, printre sutele de anonimi admiratori veniți de pe multe meleaguri ale Europei și nu numai.

Aici, lume cât vedeai cu ochii aflată fie în mișcare fie staționând cu camerele de luat vederi la ochi pentru a imortaliza pe peliculă încantațiile vizuale. Discuțiile lejere în diverse limbi lăsau impresia că majoritatea s-ar fi cunoscut dintotdeauna. Deliciul zăbovirii în piață era plăcut completat de compania stolurilor de porumbei care se plimbau țanțoși la pas cu vizitatorii sau dezinvolți se așezau pe umeri și pe creștete ori ciuguleau firimiturile din palmele întinse.

Doamne ce mică și unică în diversitatea ei este lumea! Mi-am zis. De parcă la baza creațiunii s-ar afla aceeași unică plămadă, prefigurând girul niciunei separări în entități antagonice atâta timp cât rațiunea este atributul unic al firavelor trestii gânditoare, cum drept prefigurau mințile luminate ale erudiților înaintași.

Și totuși, luând act de realitatea momentului în care Italia este bulversată de convulsii greu de imaginat privind raporturile cu semenii din țara noastră, nu putem să nu reflectăm cu îngrijorare la mobilul animozității iscate nitam-nisam în ultima perioadă de timp, în ideea devoalării și coagulării valențelor care ne aproprie, înainte de toate, și nu a mărului discordiei care ne contrapune.

Oare cine și din ce interese sau porniri malefice au mocirlit frățietatea ce părea veșnic statuată pentru cele două nații, demne descendente ale ginții latine.

În ce mă privește, puternicele și plăcutele impresii ce mi s-au cuibărit în suflet îmi dau impulsul de a continua relatarea și a altor aspecte din alte locații ale acestei țări mult adulate și nu mai puțin râvnite, în dorința de a le face cunoscute și altor semeni aflați sub imperiul irezistibilului cântec ademenitor al sirenelor din apele peninsulare.

In perfectă armonie cu peisajele unice și multele alte daruri ale naturii revărsate din abundență peste acest ținut de legendă, concomitent înșiși OAMENII sunt cei care m-au impresionat în egală măsură.
La tot pasul se găseau destui localnici dispuși a-ți confirma sau a-ți redirecționa traseele de urmat spre locațiile preconizate. Este drept că inițial noi cei din România dovedeam oarecare stinghereală în a ne deschide dialogului marcați fiind de mult clamata apartenență la un alt sistem social comunist aflat în contradicție, presupusă ireconciliabilă, cu cel capitalist. În scurt timp însă aveam să mă dumiresc asupra faptului că acest lucru nu avea nicio semnificație negativă, necum punitivă, în percepția localnicilor. Eram, pur și simplu, turiști ca oricare dintre cei ce ne înconjurau și nimic altceva. Mai mult decât atât, aveam să constat, spre deplina-mi satisfacție, că pronunțarea cuvintelor România și Român aveau darul atragerii unui plus de atenție, de amabilitate și chiar de simpatie.

Astăzi, când mass media de la noi și de la ei nu mai prididește în a-și umple coloanele cu aspecte privind adversitatea dintre cele două nații, stau, mă întreb și tot caut o explicație a nefericitei stări dătătoare de frisoane în care nolens-volens ne-am pomenit antrenați.

Păi este oare normal să-ți fie frică sau rușine în a-ți recunoaște statutul de român întro țară în care norodul autohton, înainte de toate prin înaintașii săi, nu reprezintă altceva decât neam din neamul latinității noastre? Și apoi cum să-i poți caracteriza altfel decât așa cum sunt în realitate acești băștinași când la tot pasul te întâmpină sau se despart de tine cu caldele expresii: PREGO și GRAZIE.