ChristianTour | blogCâte un drum spre fiecare vis

Odata demult, cand zilele nu se numarau in saptamani si viata exista si in  afara weekendurilor, am hotarat sa plecam in lumea din oglinda lumii noastre. La noi ningea si ni se facea frig cand ne uitam prin sticla geamului, la ei soarele se topea in valuri domoale peste acoperisuri. Si asa am plecat in Africa.

Drumul nostru a fost lung, pentru ca inca nu invatasem  sa zburam pe propriile aripi. In prima escala, din Madrid, am dormit pe cimentul aeroportului cu zambetul pe buze, stiind ca este abia inceputul. La prima raza de soare si primul autobuz spre oras eram in picioare, incapabili inca sa vorbim. Madridul ne-a sedus irevocabil, lovindu-ne sufletul cu nebunia electrica a spaniolilor. Au fost 12 ore de imagini, de culoare, de etern. A fost primul oras pe care am vrut sa il inhalez, sa il port cu mine pretutindeni. Inca nu stiam ca aveam sa regasesc o parte din el tocmai in Africa. Cand ne urcam in urmatorul avion, cu destinatia Maraches, am vrut sa plang ca atunci cand lasi in urma o iubire.

Prima senzatie a Africii a fost caldura. Sufletul si pielea mea, traind inca in iarna Europei, aproape au tipat cand am atins pamantul. Si era doar inceputul… In Maroc totul se negociaza, incat incepi sa crezi ca daca nu esti atent te vei lasa vandut sau cumparat de catre negustorii oachesi si priceputi. Iar acolo toti sunt negustori, de la soferul de taxi care ne-a purtat cu o viteza ametitoare prin haosul de biciclete, carute, masini si animale de la aeroport pana in oras pana la proprietara corpolenta a primului riad in care am locuit. Dar toti negociaza cu placere, cu o emotie care te mira, tu, nepriceput european in ale targuielilor, incat te lasi cuprins de jocul lor cu o bucurie copilareasca.

Marocul nu are definitie, poate pentru ca este alcatuit din mii de bucati diferite, ca un puzzle cultural si social. Marachesul vechi m-a zguduit, ca o palma primita pe neasteptate. Daca in urma cu o zi eram in lumea civilizata si clara a Europei acum eram intr-o forfota de oameni, in mijlocul unui infern minunat, alcatuit din voci, imagini, oameni si zgomote fara sens, care nu se opreau si nu ma lasau sa ma opresc. In prima ora petrecuta in Maraches am crezut ca toti sunt nebuni, o nebunie contagioasa care o sa ma consume intr-un mod delicios. In prima ora am alergat practice dupa micul nostru ghid, prin piata legendara a Marachesului. Nu stiam unde sa ma uit si ce imagine sa imi imprim pe retina pentru totdeauna. Capate de oaie, fierte, iti ranjeau de pe stalpii unde erau atarnate. Tarabe imense, acoperite de fructe uscate, nuci si seminte te atrageau de la distanta. Dulciuri caramelizate sclipeau in lumina galbena a serii. Sute, mii de portocale asezate ordonat te chemau spre un pahar racoritor de nectar. Strazile erau pavate, de sus pana jos, cu mii de obiecte colorate, stralucitoare, traditionale, spre care te atrageau negustorii lor, atat de zelosi

Cum am ajuns, prin acel vartej de voci si imagini, in dreptul riadului unde urma sa dormim nu am sa stiu niciodata. Prima noapte a fost fara vise, mintea mea incercand sa se adune in fata atator stimuli noi. Dimineata am urcat pe acoperis, aici acoperisurile sunt terase pe care se ia masa, se  doarme sau pur si simplu se zace in soarele bland, in mijlocul perrnelor uriase. Ni s-a servit micul dejun in farfurii pictate si pahare de ceai ca in povesti. Aici am aflat ca nimic nu este mai placut decat un ceai de menta servit dupa propriul sau ritual, pe acoperisul unui riad din Maraches.

Urmatoarele zile am trait intr-un tablou incredibil de colorat. Bazarul marocan este ca Tara Minunilor, gasesti magie la orice pas. Aici poti cumpara orice vrei si orice nu vrei, de la sapunuri minuscule, decorative, la covoare tesute manual si bijuterii din argint lucrate cu migala. Mergand prin piata uiti in ce secol traiesti. De pe o taraba iti ranjesc lucrari dentare pe care negustorul te indeamna sa le probezi iar cativa metri mai incolo copile oachese te trag de mana sa incerci cateva tatuaje henna.

Din Maraches am plecat imbatati de zgomot. Pana in Essaouira am mers cu un autobuz vechi, incarcat pana la refuz cu oameni, capre si pasari. Zambeam cu totii, atmosfera era de film inca nefilmat.

Essaouira a fost, de la inceput, lumina. Totul aici este alb, cald, neatins. Daca Marachesul te asurzeste cu vocea sa, Essaouira te leagana bland in zgomotul pescarusilor. Desi trebuia sa stam aici doar doua zile ne-am prelungit sederea cu inca doua. Am locuit in ‘gaura albastra’, asa cum ne-a prezentat-o proprietarul sau, un riad magnific, cu paturi sapate in peretii vopsiti in albastru. De altfel aceasta culoare era pretutindeni in Essaouira, din cer pana in ocean. Fiind oras pe coasta Atlanticului Essaouira ne-a ademenit cu gratarele sale pline de peste pescuit proaspat, cu pescarusii gata sa faca orice pentru cativa creveti, cu valurile imense care se spargeau de vechile ziduri ale cetatii, cu armata de pisici lenese care se preling pe strazile albe. Viata aici este linistita, curge domol, cu siguranta nesfarsitului. De aici nu as fi vrut sa plec niciodata pentru ca timpul sta pe loc in Essaouira si te face sa te simti nemuritor.

Am plecat cu un gol in suflet, jurand sa ma intorc. Ne pregateam pentru o calatorie de cateva zile, spre destinatia noastra finala, Sahara. Zilele care au urmat au fost un vis, colorat in nuante de roscat, galben si albastru. Drumul a fost nesfarsit, cu nopti grabite in orase din ce in ce mai mici, ceai baut in pahare magice, perne moi desprinse din povesti arabe, portocale cu gust adevarat de portocale. Marocul este o poveste, o lume diferita pentru fiecare om ce indrazneste sa o vada. Am alunecat pe langa stanci imense, sosele nesfarsite, apusuri si rasarituri de soare ce ar merita fiecare un roman propriu. Intalnirea cu Sahara a fost neasteptata. Deodata eram langa piciorul dunei. Am dormit in sunetele desertului, sub lumina clara a lunii reflectate de nisip. Daca in Essaouira ne-am simtit nemuritori aici ne-am simtit mortalitatea, acut si iremediabil, in nesfarsitul desertului. Am privit rasaritul in liniste, incapabili sa spunem un cuvant. Ma simteam la capatul lumii, martora a unui nou inceput. A doua zi am plecat inapoi spre Maraches. Nimeni nu spunea nimic, de parca pierdusem pe cineva drag. Drumul de intoarcere a fost o rememorare a ultimelor zile, cu amintiri fragmentare pe care incercam sa le zidim pentru totdeauna in noi.

Am mai petrecut doua nopti in Maraches, intr-un alt riad, intre perne moi si rosu regal. Zborul spre casa ne-a purtat prin Milano, unde Europa ne-a reamintit ca apartinem unei alte lumi, nu celei a nisipului si a povestilor ciudate. Ploua iar ploaia a sters din noi o parte din melancolia acelei calatorii, dar fiecare am pastrat Marocului un loc ascuns in suflet.